Pic. Pic. Pic. Die. And. Live.

  Nimic nu e mai infricosator decat linistea. Te tine, te sufoca, te innebuneste. Te zbati in ea fara nici un rost. Pana innebunesti si mai mult. Intr-o liniste completa, paranoica si omniscienta, zgomotul unei picatui de apa izbita de asfalt te poate invia sau surzi. Apoi a doua picatura, a treia picatura, acelasi zgomot obsedant care te tortureaza si intr-un final te omoara in cel mai sadic mod posibil.
   Ca o picatura chinezeasca la nivel psihologic.
   Dar ce se intampla cand depinzi de acea picatura? Cand devine un viciu? Depasesti nivelul extrem al masochismului. Nu mai traiesti pentru a te tortura. Te torturezi pentru a trai.
   Fara acea picatura nu ai putea nici sa traiesti si nici sa mori. Lipsit de ea, mori in timp ce esti viu.
   Spune-mi, tie asta ti se pare viata?

Viata cu Goro =))

   -Alo..
   -Alo..?
   -Ce faaaci?
   -Aaa..bine?
   -Wka.
   -Aaaaaaaa. Wka! Ce faci, mai? N-am mai vorbit de-o viata!
   -Uite, bine. Pe unde esti?
   -Pe la Goro.
   -BUUUUUUNA GOROOOOOO!!!
   -Au urechea.. Cica buna Goro.
   -BUNA WKAAAAAAA!!
   -AU. URECHEA. !!

[...]

   -Eu sunt singurul care are voie sa te dezmembreze.
   -Egoistule!
   -Da, chiar asa, egoistule. Cu Goro scap mai ieftin.
   -Creeeeed..
   -Da, sa stii, eu te torturez. Eu n-am mila.
   -Ma scuzati dom' nazist!
   -Vezi ca stii?

[...]

   -Hai ca eu trebuie sa inchid. Te pup, pa.
   -Te pup si eu.
   -Hai, te pup pe portofel..
   -Pitzipoancoooo..!!
   -Pai te pup pe portfofel. Am invatat si eu o fraza de cacat si simt nevoia sa o repet.
   -Bine, hai ca eu chiar trebuie sa inchid.
   -Ok, pa..
   -Paaa, te pup pe portofel!
   -Hai da-te-n portofelu' ma-tii, Goro!!

Call ended.
1 : 28 : 41.

Oamenii traiesc pentru lucruri simple.

   Ma gandeam azi la lucruri simple. Ce ne-am face fara rutina zilnica pe care o uram atat de mult. Cafeaua fierbinte, in aceeasi cana de care ne-am plictisit, tigara de multe ori uitata in scrumiera, pe care o gasim arsa si o aruncam, adidasii, intotdeauna acelasi drum spre scoala. Aceleasi fete imbatranite, aceiasi colegi, mereu gata sa te faca sa zambesti sau sa-i strangi de gat..acelasi drum inapoi spre casa, acelasi frigider in care te uiti cand ajungi mort de foame, dupa o zi lunga si nenorocita, la fel ca cea ce a trecut. Te duci in baie, aceeasi baie de ieri, acelasi sapun, acelasi sampon, acelasi prosop cald cu care te stergi, periuta de dinti, pasta de dinti, omniprezenta tigara de dinainte de culcare, te bagi in pat, pui capul pe perna cu care te-ai obisnuit, te invelesti si adormi, pentru a te trezi a doua zi dimineata si a o lua de la capat. Cafeaua, tigara, scoala...
   Incercam sa uitam de toate acestea, sa gasim fiecarei zile ceva definitoriu, ceva ce ne scoate din rutina, incercam sa ne inecam in alte ape, incercam sa fim diferiti cu fiecare zi.. dar, inconstient, revenim la aceeasi rutina cu care ne-am obisnuit si care ne ofera siguranta. Ce-am face fara cafeaua care ne ridica din pat? Fara mirosul de tutun impregnat in haine inca de dimineata? Ce-am face fara pretioasa noatra rutina?
   Mereu fugari, mereu in alta parte departe de acasa, mereu altfel. In continua schimbare.
   La un moment dat obosim sa ne schimbam, asa ca reveinm la renegata noastra rutina. Rutina care ne tine in viata.
   De ce sa fugi departe de ceva care oricum ramane in sangele tau, la care oricum te intorci?  Nu mai bine te obisnuiesti? Sa te obisnuiesti cu orasul, cu casa, cu magazinul din colt, cu barul preferat, cu scoala, cu familia, cu prietenii?
   Nu e mai bine asa?
   De ce sa te ascunzi dupa deget. Oricum vei ajunge de unde ai plecat. In acelasi ciclu infinit...
   Traim pentru lucruri simple. Orice gest, orice lucru deplasat ne revigoreaza, dar nu ne face sa ne simtim in siguranta. Vechile obiceiuri mor odata cu tine, niciodata inainte. Accepta-le.

Pentru Radu.

In ultimul timp fiecare zi devine o alta viata, fiecare ora o alta zi si fiecare minut o alta eternitate... sunt ca o umbra stearsa de viata, nu mai simt nimic cand rad sau cand plang. Nu mai sunt nimic si parca si toti prietenii incep sa simta aceasta goliciune interioara, acest vid surd in care ma afund si eu. Mi-e frica .. Si mi-e dor... Mi-e dor de zilele petrecute stand pur si simplu unii cu altii, mi-e dor de rasul nostru de fiecare data cand auzeam aceeasi faza cu 1 plus 1 egal trei, si acum as rade daca ar fi cineva sa mi-o mai spuna cum o spunea el. Mi-e dor de timpurile trecute, mi-e dor de ieri , ieri cand eram toti prieteni si cand lumea era mai simpla, totul era definit mai simplu .. Mi-e dor de vechiul Radu .. cel care era vesel si care impartea hug-uri si care era prietenos. Cel care ma facea sa zambesc numai cand afisa acel zambet al lui unic, care il facea sa semene cu un personaj din desenele animate, unul foarte vesel. Atunci cand ma lua in brate dupa ce faceam o tampenie si imi spunea ce copil prostut sunt. Acum s-a schimbat. Acum s-a dat cu capul de viata, si asa cum era de asteptat, se maturizeaza .. dar eu nu pot sa concep asa ceva. Un Radu sec. Asa ceva nu exista. Asa ceva nu apare decat in cosmaruri. Un Radu care e mai mereu nervos sau trist, unul care tace, unul care se misca la fel ca o fantoma printre noi toti, si sunt sigura ca nu sunt singura care a observat asta. E mai mereu rigid sau incordat, nu prea mai vorbeste cu nimeni. Dar el ramane totusi prietenul meu, unul dintre cei mai buni, oricum ar fi, pentru ca il iubesc si pentru ca nu conteaza cat de mult se va schimba, atat timp cat el e multumit de sine si fericit cu cine e, atat timp cat el nu poarta nici un regret eu sunt inevitabil fericita. Continui sa repet aceste cuvinte pentru ca vreau sa intre bine in cap tuturor cat de mult imi doresc sa fie fericit, indiferent de starea mea, vreau ca el sa fie fericit pentru ca merita. Pentru ca are nevoie. Pentru ca asa e el. Asa ar trebui sa fie ..
Traind azi, mi-e dor de ieri si mi-e frica de maine.

Pitzipoancei mele.

Celui care m-a facut sa urlu ca o disperata pe plaja. Si caruia nu i-ar pasa.

Mai stii, pitzipoanco? Iti mai aduci aminte de 21 ianuarie 2009? Dimineata aia in care trebuia sa ne vedem la 9 jumate? Si ne-am intalnit abia la 11, te uitai tu la desene animate..:)) Stateam ca doua proaste pe stabilopozi si ne tot intrebam: Ba, ce dracu’ face ala? Unde e? De ce naiba nu vine? Si la un moment dat te suna Ramona.

-Sunt pe plaja, la capatul digului. Nu va vad.

-Pai.. nici noi. Raluca, tu il vezi?

-Bai, vad o chestie alba cu blugi. Si parca are ceva alb in cap? Sau legat de cap? Rambo, gen?

-Aha, te-a vazut Raluca. Te vad si eu. Ia-o in jos pe dig.

Si ai luat-o in jos pe dig.

Discutii nascute din nimic, momente in care se auzeau numai valurile, pescarusii. Era asa cald pentru o zi de ianuarie. Batea vantul, pitzi, si tu stateai intr-un prezervativ de tricou.

Mai stii, pitzipoanco, cum ne-am cunoscut? A trecut un an.. Un an si cateva zile, ce-i drept. Dar anul a trecut de cand ne cunoastem. Si parca ne stim dintotdeauna. Parca ti-am vazut fata peste tot in oras. Intr-un an ne-am intalnit de 4 ori. Doar 4 ori.:))

Si tie iti vine sa razi cu lacrimi, nu? Daca ma chinui putin imi amintesc si ce purtai. Dar degeaba.. nu te-am vazut din noiembrie. De atunci.

Dar nu asta conteaza, nu? Tot asa a fost si in ianuarie. V-au dus la politie. Pe toti 3. Eu am scapat. Da, cat noroc. Uite, vezi, daca veneai cu mine cum te-am rugat nu ajungeai la sectie. Dar ce vorbesc eu, ai dat-o tu cu subsemnatul de atatea ori.. N-am eu fire de par in cap, cate declaratii si cate scandaluri zac pe aia 28 de ani ai tai.

La inceput eram doar alta, am dreptate? Alta pustoaica careia ii spui ca are 10 ani si 20 de kilograme cu butelia in brate. Atunci nici nu te gandeai sa ma cunosti. Nu-i nevoie sa faci pe dragutul si sa negi, eu stiu asta. Eram doar alta. Si apoi l-am cunoscut pe Marian. Prin septembrie. Ti-ai dat seama ca nu sunt o alta. Cate lucruri schimba omul asta, nu?

Vroiam sa-ti spun, pitzipoanco, ca acolo unde ne-am cunoscut timpul s-a oprit in loc. Aceiasi stabilopozi, aceeasi mare, acelasi cer, alti noi.

Acolo au inghetat stabilopozii, a inghetat si marea, pescarusii zac morti cu aripile deschise pe stabilopozii nostrii. A inghetat si timpul. Ne-au inghetat acolo umbrele care nu s-au sters nici dupa atat timp. Au ramas acolo bucati din sufletele noastre si nu ai cum sa negi. Au ramas acolo, au ramas in parcul Casei de Cultura de la concertul Iris, au ramas si cele doua seri din Vama.

In stilul asta o sa ne descompunem. O sa ne pierdem pe noi..
M-am intors acolo, dupa un an plin, sa-mi inec amarul, amintirile, sa le ingrop pe toate acolo, pentru a ma reintoarce cine stie cand si a le regasi. Pentru a ne regasi. 
Am o gaura in piept, ochii ma ustura, fata ma strange si o senzatie ciudata se plimba prin stomacul meu. Si stiu si ce spun toate astea: "Ti-e dor de el, prostuto!"
Dar tu?
...
M-auzi, pitzipoanco?








Si mai stii ceva? 
Te iubesc.
Si tot degeaba.

Pentru Kannaary.

Ei bine, dupa cum probabil stii, mandria e o carateristica definitorie a mea. Mandria, demnitatea, integritatea si orgoliul meu pe nume Emma. De curand am avut amandoua niste zile proaste, niste intamplari mai putin placute, niste lucruri care ne-au scapat, stress si toate acestea amestecate cu lipsa de rabdare de la ora respectiva, au avut un efect de KA-BOOOOOM!!


Primele zile nu mi-a pasat, recunosc, de ce urma sa se intample. In incapatanarea mea suprema, mi-am spus ca nu e vina mea (si acum ma agat de un colt din aceasta afirmatie), ca nu eu voi fi aceea sa-mi cer scuze. Nu ne mai vorbim de deja 1 saptamana. Poate chiar 2. Nu imi amintesc.

Oricum, asa cum voi mentiona si in postul viitor, azi am fost pe plaja. Am fost acolo unde am fost cu Alex in ianuarie anul trecut. Marea era inghetata si locul unde am stat noi arata de parca ramasese acolo vesnic viu. Nu mai auzeam ca anul trecut valurile marii, acum auzeam doar zgomotul surd al bucatilor de gheata lovite una de alta. Ca sa iti descriu in totalitate cat de sinistru era totul, pescarusii nu mai cantau, erau vreo 2 morti si inghetati pe pietre, cu aripile desfacute, parca spunand: sunt inca liber.

Am meditat cateva minute bune la tot. La ziua de 21 ianuarie 2009, la ce s-a intamplat de atunci pana acum. Asa mi-am amintit ca nu mai vorbisem cu tine de mult. Fiind acolo, in elementul meu, perfect calma, mi-am dat seama ca poate am fost putin cam dura. “Dar nu a fost corect” mi-am repetat a mia oara. “Si totusi..”

Am ajuns acasa, intr-un final si am vorbit cu Dreamy. Mi-a dat link-ul de la blog-ul tau si am citit despre Risia. Despre ziua aceea care ai stiut cat de importanta a fost pentru mine si ai redat-o acolo, aproape exact cum as fi facut si eu.

Am intrebat-o pe Dreamy ce ar trebui sa fac, si, asa cum deja iti imaginezi, a spus ca ar trebui sa renunt la mandrie si sa imi cer scuze.

Acum mi s-a strans stomacul si pe buze imi stau aceleasi cuvinte: “Imi pare rau..”

Vine vara... Da, cum sa nu!

Incalzire globala.. Pula incalzire globara! Ati scos capu' pe geam in ultimele 48 de ore? Zapada e cat mine, vantul ia pe sus tot ce are sub 50 de kilograme si daca stai cu fata spre curent dracu' te-a luat ca ramai fara fata.
Si ei spun de incalzire globala!
Uraaaaaaaaaaaaaasc zapada. Urasc zapada urasc zapada urasc zapada urasc zapada urasc zapada urasc zapada urasc zapada urasc zapada urasc zapada urasc zapada urasc zapada . Urasc zapada!

Revelion 2009

Inainte de Revelion:

Hai, coaie.. Chiar aşa?
Discuţie între doi bărbati necunoscuţi, care s-au întâlnit pentru prima dată în baia unui bar. Unul dintre ei vorbeşte la telefon, celălalt e beat lemn.
-Bă.. spune cel beat.
-Scuză-mă o secunda. spune celălalt persoanei de la telefon, apoi spre interlocutorul lui: Da?
-Dacă te invita la Revelion, du-te, fute-o si asta e. Distrează-te.
- (O.O)” ăăă, defapt eu o invitam pe ea la Revelion. *râs isteric*
-Zi-mi, mă, şi mie să râd şi eu!! spuse vocea din telefon.
-Cică, dacă ma inviţi la Revelion să vin să te fut şi asta e. *râs isteric*
-(O.O)” ..... *râs isteric*

După Revelion:

(ora 4.30)
Bună dimineaţa, 2010!
A mai trecut unul .. unul pe care nu vreau să îl las în urmă, vreau să mă agăţ de el pentru totdeauna.. 2009.. anul începutului. Amintirile mi se înghesuie în mintea înceţoşată şi simt nevoi a să vărs. Mă suprasolicită. Vreau să plâng, să râd, să zâmbesc, să urlu, să.. să.
Urc scările şi mă descalţ. Nu mai pot suporta un minut pe spaima-furnicilor. Deschid usa cât de încet se poate, având în vedere că am doar două degete libere pentru a descuia, picioarele mă dor ca naiba şi sunt cam luata de la cele... ei bine, am uitat numarul, dar să spunem: câteva. Câteva pahare de whisky, berea de dinainte de plecare, vodka luată pe fugă şi ce mi-am mai turnat pentru a da un gust cocktail-urilor nonalcoolice, predestinate să-mi faca nervii să danseze pe sârma. Intru în casă, sfârşită, arunc sandalele peste tot mormanul de pantofi de la intrare,făcându-l astfel să semene cu un turn Eiffel din încălţări. Câinele se trezeşte buimăcit şi vine să mă primească înapoi acasă.
-A mai trecut un an.. îi spun amărâtă în timp ce aşez sticla de şampanie, telefonul şi rucsăcelul pe masa din bucătărie. Imi dau jos geaca, o atârn pe unde apuc în cuierul arhiîncărcat de geci, hanorace si pulovere.
Spre marea mea nemulţumire, constat că bunică-mea e încă trează, deci s-a dus ţigara mea de bun-venit. Imi dau ciorapii jos, apoi fusta, maieul şi sutienul şi le arunc care încotro. Mama o sa mă înjure până când n-o să mai ramână nici un nume de sfânt neutilizat şi chiar după aceea. Pun o rochiţă din pânză pe mine, foarte lejeră, dar dealtfel cam urâţică. Ca şi cum m-ar interesa.
Uau. Papucii mei sunt mult mai comfortabili decât mi-i aminteam...
Prima direcţie- baie. Un demachiant mă poate face să mă simt vie, şi simt cum tot ce am avut pe faţă mă strânge după deja 8 ore. Mai simt vag mirosul parfumului când îmi miros încheietura mâinii şi părul trebuie spălat mâine dimineaţă.. defapt astăzi, dar puţin mai încolo. Dacă mai apuc să adorm sunt cea mai fericită. Si vreau să ies mâine. Chiar vreau!
Au! Au, au, au! Piciorul! Aaaaaau!!! Ardeeeee!! Arde... Pffff.. măcar îşi face efectul crema pe care am întins-o pe gambă ca să mă lase durerea aia nesimţită. Dar, la dracu’, arde!
Frate-meu doarme ca lemnul, deci muzica care vine din telefon nu o să-l deranjeze ( nici dacă l-as tunde cu flex-ul nu s-ar trezi.. ) şi piticii mei de pe creier sunt toţi beţi, câţiva s-au luat la bătaie si ceilalţi îmi cântă o turcească de mi-aş da cu ceva în cap numai să nu îi mai aud. Si urechile îmi ţipa, ochii mă ustură, creierul e în moarte clinica şi neuronii sunt duşi de-a binelea. Asta e. Sunt o epava pe două picioare care mai au puţin şi se dezintegrează. Greceştile mă-sii cu cine le-a inventat aşa rapide şi cu DJ-ul care le-a pus în noaptea asta. Ca mie asta îmi lipsea, cocotaţă pe 10 cm. Grecească! Si arăbească!
Gata, aici se termină. Mă duc să mă culc.


...


Sau cel puţin sa încerc.

(ora 14.20, după câteva ore de stat în pat)

Am constatat ceva: Dacă bei ca şi cum ai avea găuri şi a doua zi stai în pat ascultând Vama Veche - Nu am chef azi, nu te mai ridici de-acolo nici plătit.